Errare laptopum est

*Dintr-ale suportului tehnic:

“Alo, buna ziua!
Am ajuns cu degetul la marginea touchpad-ului, dar sageata este tot in mijlocul monitorului!!! Acuma ce fac?!?!”
  
*true story

Muzică cu forţa nu se poate

Sunt gata sa fac o dezvaluire senzationala in legatura cu o descoperire tehnologica uluitoare. Stiu, multi dintre voi veti spune ca apa calda, mersul pe jos, roata rotunda sau sfaturile dezinteresate s-au inventat cu mult timp in urma. Fata de cei dintre voi imi cer scuze anticipat.
 
Pentru cei care nu au aflat inca pana in prezent despre ceea ce vreau sa vorbesc, sunt dispus sa imi sacrific cateva minute, in spiritul altruist care ma caracterizeaza: nu stiu cum sunteti voi, dar eu am ajuns la varsta la care resimt din ce in ce mai acut nevoia de confort. In acest sens, incerc sa fac la randul meu tot posibilul pentru a nu afecta cumva confortul semenilor. Sunt un tip discret si am pretentia – aici probabil gresesc – ca si cei din jurul meu sa fie suficietn de discreti.
 
Pe scurt, ca-mi pleaca trenul: e despre deranjul provocat in mod vadit atunci cand vreti sa aratati ca aveti telefoane cu mp3, cumparate in rate pe prea multi bani si despre inventia despre care vorbeam, mult mai accesibila ca pret. Minunea tehnologica poate fi gasita la oricare magazin de electronice, intr-o gama variata de modele si culori, pe toate gusturile. Mergeti acum si

It’s raining, maaan!

Iar m-a prins ploaia încălţat în velur.
Nu ştiu de ce mă mai mir,  e deja regulă…
Ce incantaţii, ce dansu’  ploii, ce rachete anti-grindină, ce acatiste? Nu vă mai irosiţi timpul şi energia cu metode empirice, e mai simplu decât credeaţi: vreţi să plouă, rugaţi-mă pe mine să port o pereche de botine din piele întoarsă.

Stai la oraş, n-a mai plouat de mai bine de două săptămâni, te simţi precum un cotlet pe grătar atunci când mergi pe trotuar şi ai vrea să se mai răcoreasca un pic cetatea? Eşti fermier şi îţi simţi recolta ameninţată? Esti doar boem şi vrei să te iubeşti cu Lorelei în pod?
Sunt omul tău! Cere-mi să mă încalţ cu cea mai nouă pereche de caterpilări – ce pana mea! – şi se rezolvă. Întotdeauna!

Ba mint, există o excepţie, una singură: atunci când încalţ pantofii bleu din piele întoarsă. Atunci când port perechea albastră nu plouă. Atunci mă calcă toată lumea pe picioare.

PSD, PD-L, PNL, PC, UDMR, PRM, PNTCD, PLM,

Voi, ce minţiţi senini cu candoarea unui prunc ce vrea sa scape de curea, cum dormiţi noaptea?
Voi, ce aveţi justitia, “oamenii legii” şi interlopi pe acelaşi stat de plată.
Voi, care aveţi doar drepturi şi privilegii, dar nici o responsabilitate.
Voi, ce cumparaţi voturi de la amărâti speriaţi de ziua de mâine.
Ooh, voi ce nu vă cunoaşteţi limba materna, dar mergeţi să ne reprezentaţi în Europa.
Ne faceţi praf bugetele şi apoi ridicaţi din umeri, sau daţi vina unu pe altul, în timp ce în culise vă zâmbiţi duplicitar.
Voi, care faceţi împrumuturi grele ca să aveţi ce fura în continuare şi-o să scoateţi cât de curând ţara asta pe linie moartă, ca pe o garnitură de tren prea uzată.
Voi care umblaţi din doctrină în doctrină, precum piţipoancele din… mall in mall.
Vouă, care vă faceţi maşini de ridicat maşini şi apoi ne cereţi bani pe propriile maşini, ca un găinar de la care eşti nevoit să-ţi cumperi înapoi propriul casetofon. Iar la bugetele locale lăsati doar aerul din pneuri.
Vouă, care aţi pus la Economie sau Turism oameni pe care nu i-aş primi în casa mea nici măcar să-mi citească apometrul.
Vouă, ce ne blocaţi drumurile cu maşini de băşini dotate ostentativ cu sirene şi girofare.
Voi, care vă “asumaţi” greşeli cu uşurinţa cu care vă scuzaţi că v-a scapat o băşină, după care întoarceţi spatele şi plecaţi înapoi la furat.
Vouă vă doresc, tuturor, să gustaţi sărăcia.
  
Ba nu, m-am sucit. Vreau să vă văd morţi.
  
Pentru că meritaţi! Pentru că m-am săturat să trăiesc bine. Pentru că eu nu contez. Pentru că important nu sunt eu, chiar nici un pic. Pentru că la bine şi la greu, vă doare-n pulă de noi. Pentru că m-am săturat să aleg bine. Pentru că Europa nu este liberală, ci doar foarte departe. Pentru că dacă aş lua atitudine pe bune, aşa cum mă indemni tu, făi zdreanto, tu ai fi pe câmp la arat acum, nu să reprezinţi poporul meu şi pe mine, unde tu nu ai nici o treabă. Pentru că n-aveti, bă, nimic de spus!
Şi mai presus decât orice, pentru c-o meritaţi cu prisosinţă. Din cauză că ceea ce faceţi voi din pix, prin legi, ordonanţe şi hotărâri – dar mai ales pe lângă - la mine în cartier se numeşte crimă cu premeditare!

La minut

Marian Vanghelie a “declarat”  că în 10 ani va deveni cel mai puternic om din România.

 Aş vrea să-l contrazic un pic, nu fară argumente: în primul rând, în zece ani va avea o concurenţa mult mai puternică decât acum, având în vedere idiocraţia care deja se instalează comod în ţărişoară, deci s-ar putea să-l ia alţii.
În al doilea rând aş zice din nou că nu prea are şanse din cauza faptului că nu cred că mai apucă încă zece ani, pentru că e limpede pentru toată lumea că respectabilul domn nu e tocmai unul dintre cei vaccinaţi atunci când erau mici, dacă mă înţelegi.

***

EBA a declarat ca daca ar fi dupa ea ar da drumul la niste droguri usoare pe piata libera. Aproximativ asta a spus. Bine, cu mai putine vocale. Iar eu nu inteleg de ce a luat foc toata lumea, cum ca ii arde de prostii, in loc sa vina cu propuneri anti-criza. Pai asta chiar e o solutie de criza, bai ipocritilor! Voi cand va turnati in cap alcohoale ca sa mai uitati de belele, cum e?
Hai fata lu’  tata cu jointu’ si cu exu, nu te mai uita in gururele la toti ofticosii.

***

Eleva porno a părăsit branşa şi s-a reapucat de scoala  şcoală.
Daca mai există pedepsele de pe vremea când eram eu la gimnaziu, probabil că acum e închisă în cancelarie, pedepsită să scrie de o mie de ori pe tablă “Nu m-ai sug p**a la televizor”. Sau “Numai stau capră ân faţa camerei”.

În seara asta Dâmboviţa curge invers

N-am nici o ţintă, am timp s-ajung niciunde, colind
mă plimb pe alei şi întineresc câte un pas, spăşit
orişice pas mă scuteşte de câte-o neputinţă
mai alung un păcat şi inspir împlinit
inspir şi resimt sfiit odor de tei şi soc
tei, soc, salcâm şi Mâna Maicii Domnului simt
sărut Mâna Maicii, nu mai are acelaşi gust naiv
naiv fiind simţeam însutit, acum mai simt doar un pic
doar un pic e mai bine decât nimic
e bine că încă mai simt…

În seara asta parcă şi Dâmboviţa curge în amonte, tu nu simţi?

Şi care e treaba cu Twitter?

Twitter, acest frate cretinel al lui WordPress…
Ce e ăsta, un fel de serviciu oferit celor cu dificultăţi de exprimare?
Oare de ce s-ar limita cineva cu bună ştiinţă la 140 de caractere? Chiar poţi să spui ceva în 140 de caractere, cu tot cu spaţii?
Să înţeleg că blogging-ul normal le-a venit de hac unora? D-aia se cerea micro-blogging-ul? Dar de ce ar avea nevoie de blog un dislexic? Sau e vorba cumva de aceaşi tendinţă generală care ne obligă la discriminare pozitivă?
Ş-ar mai fi ceva: dacă vrei să ilustrezi un text pe Twitter, cum faci? Sau pozele trebuie să rămână acolo unde îşi păstrează de obicei pozele genul ăsta de consumatori de internet, adică pe Hi5?

Am scris prea mult? Scuze. De câte ori trebuia să dau publish până acum, dacă eram pe Twitter, de şase, şapte ori?!

Jurnal de casă nouă – episodul 2

Aşa cum va spuneam şi în episodul anterior, ne-am luat coteţ!

        Partea bună e că suntem mulţumiţi de poziţionare  şi de tipul construcţiei: în aceaşi vecinătate în care ne-am născut şi am crescut şi am trăit şi până acum, bloc cu patru etaje şi 8 scări, de producţie rusească – pentru a-mi tempera fobia faţă de cutremure. Faptul că mişcarea tectonică din 1977 nu a reuşit să-i facă decât mici fisuri la nivelul tencuielii îmi conferă garanţia că nici următoarele posibile zgaltaieli n-or să mă facă să mă mut vreodată prin constrângere, cu tot cu mobilă, de la etajul 3 la parter sau în părculeţul din spatele blocului.
  
        Partea nasoală este că la capitolul finisaje ruşii nu au fost niciodată ingenioşi, ci mai degrabă ingenui. Astfel, asupra pereţilor turnaţi aproape exclusiv în beton masiv, au fost în stare să aplice decât o improvizaţie meschină, folosind o soluţie gen 3 în 1, un amestec menit să ţină loc în acelaşi timp şi de tencuială şi de glet, aranjat la suprafaţa sub formă de suav calciu, peste care au suflat nişte humă. Rezultatul este că huma se ţine foarte bine de calciu, care la rândul lui se ţine la fel de bine de plăcile de beton.
  
        Partea şi mai nasoală abia acum vine: fostul proprietar nu numai că nici măcar nu a încercat vreodată să facă ceva cu pereţii ăia – la fel ca 90 la sută din restul locatarilor – dar

Cu un băieţaş nu se face primăvară

Mai există cineva care nu a văzut până acum ultimul videoclip marca Puya, cu piesa aferentă – Undeva în Balcani?
 
Este ceea ce se numeşte un “catchy tune”, pentru că îndată ce o auzi, nu-ţi mai iese uşor din cap. Se cunoaşte că Puya a lucrat mult la treabă asta şi în plus, probabil că ştie din şcoala vieţii cum faci să ademeneşti clientul cu prima doză gratuită, pentru că apoi să-l faci să se întoarcă singur la tine pentru mai mult.
Puya încearcă versuri şi chiar nimereşte câteva rime. Bine, mai are mult de lucru, poate încă o viaţă, dacă şi-a propus cumva s-ajungă pe unul ca Deceneu, Dobrescu, sau Cedry2k, cu toate că direcţia e cam diferită în ceea ce priveşte stilul, dar hai să spunem că vorbim tot de rap.
  
Ce nu înţeleg eu deloc e de ce a trebuit să se folosească de efectele alea dubioase de pe voce. Oare de ce are senzaţia că vocea ar fi cel dintâi lucru de care ar avea nevoie un rapper? Cu atât mai mult o voce fabricată. Ar trebui să fie rap, iar asta se face cam aşa, din câte am citit eu în numeroase tratate de specialitate: tragi aer în plămâni ca să ai suflu, iei atitudine – din fericire asta are cât să dea şi la alţii – şi lansezi mesajul. Dacă mai presari şi ceva tehnică şi stil, poţi 
să spui că faci rap. De vocalize nu e nevoie decât deloc.
 
Asta e, poate o să-şi dea seama până la urmă că Akon sau Kanye West nu sunt modele de urmat, ci doar nişte băieţi foarte plictisiţi, cu prea mulţi bani şi care vor să se afle în treabă sau să-şi impresioneze părinţii sau colega de bancă…
 
Şi mai am o problemă. Cu băiatul ăla din videoclip, ăla cu şapcă pe cap, care cântă la pian din picioare. Care e povestea lui? N-au avut un scaun să-i dea, sau a refuzat de bună voie să se aşeze, de frică să nu-şi facă genunchi la treningul ăla bun, de filmări?
 
PS: 
Mai există cineva care nu este de părere că Moldova ar fi trebuit să câştige Eurovisionul de anul ăsta?

Surogat

Am descoperit margarina cu gust de unt .
Genial !
Astept cu acelasi interes fasolea cu gust de somon fume, apa cu gust de bourbon, tigara cu gust de iarba si la sfarsit de tot – Infernul cu gust de Paradis.

Buletin de ştiri

Cum sa furi 12,95 miliarde de euro

Dupa ce a analizat Scrisoarea de intentie privind imprumutul cerut de autoritatile de la Bucuresti, FMI a aprobat acordul cu Romania.
Emil Boc isi pune calcaiele la loc pe pamant, se aseaza jos (ma rog…) si rasufla usurat: acum are cu ce se da mare. A facut treaba! Cine-ti mai imprumuta atata banet in ziua de azi? Ce usurare! Mai ales ca a stat si stresat sa nu se prinda careva ca scrisoarea aia de intentie era ciordita de pe studentie.ro.

***

Sunt barbatii mai expusi gripei porcine?

Dupa boala vacii nebune si gripa aviara, o alta boala-mutant promite sa nu treaca neobservata: gripa porcina!
Il vom mai putea vedea curand pe poetul Adrian Paunescu la televizor?
Isi va incuia Elena Carstea sotul in casa? Vom afla, odata cu evolutia evenimentelor. Ramaneti aproape de buletinul de stiri si cat puteti de departe de pandemie (uau, ce cuvant misto, haideti sa-l folosim cu totii in exces!).

***

Becali vinde Steaua!

Becali a “declarat” ca este dispus sa vanda formatia (?) din Ghencea, insa momentan nu are cui.
De vanzare vor fi insa numai stema aia colorata cu rosu si albastru si

Iubirea de ţară vs iubirea de mamă

Luna trecută s-au împlinit zece ani de la mineriada de la Stoeneşti, sper, ultima mineriadă din istorie, că mă ia şi cu friguri numai când mă gândesc că s-a inventat chiar un cuvânt pentru a numi cumva grozăvenia asta. Plăpânda comemorare a evenimentului ar fi trecut probabil neobservată – cel puţin în ceea ce mă priveşte – dacă amintirea nu mi-ar fi fost recent împrospătată cu imaginile de la Chişinău, memorii care laolaltă m-au dus cu gândul la următoarea întâmplare:

În februarie 1999 eram la Băneasa la unitate, cu ocupaţia vădită de a-mi servi patria. Şi o serveam cu atâta aplomb că şi acuma când îmi aduc aminte mă porneşte râsul.
Sentimentele faţă de instituţia pentru care prestam se schimbaseră pe parcurs, alcătuind un potpuriu de trăiri: teamă, resemnare, încercarea de a înţelege că pentru a deveni un bun jandarm trebuie să treci mai întâi prin chin şi privaţiuni majore şi tot restul de rahaturi servite zilnic de către APV-işti, cu scopul de a ne spăla creierii, până la supunere, solidarizare şi ajungând în final, absurd, la satisfacţie. Băgam instrucţie zi/lumină, excepţie făcând zilele de miercuri şi duminică, zile în care vedeam meciuri de fotbal cu spatele, escortam galerii şi – pentru a mai alunga din monotonie -  frăgezeam câte un grup de rapidişti mai tari în gură.
(…)
Pe 15 februarie însă, aveam să încerc o provocare cu totul şi cu totul nouă: veneau minerii! Şi

Jurnal de casă nouă* – Episodul 1

În toamna anului trecut, eu şi cu doamna ne-am cumpărat un apartament prin vecinătate. Era musai să fie pe aproape şi ne-am hotărît într-un final la un loc’şor la trei blocuri distanţă de părinţii noştri, astfel încât viitorii bunici să nu îşi permită să se plictisească la bătrâneţe, când vom vrea şi noi probabil să scăpam câteva ore de plozi, ca să putem merge în club să ne destrăbălăm, ca orice om care ţine la tradiţii.

Blocul în care ne vom muta aduce uşor a sanatoriu, în primul rând din cauza faunei care îl populează: jur că am văzut nepoţei venind la bunici cu coşuleţul de merinde în blocul ăla. Asta nu ar fi ceva ieşit din comun dacă am putea trece peste faptul că nepoţii aia au puţin peste 50 de ani.

Noi am cumpărat de la un nene aflat la a doua tinereţe, dar care se încadra perfect în context, în sensul că avea 45 de ani, dar din cauza că îi era practic imposibil să se oprească un pic din machit, arăta de 66.
Tânărul

Elvis?

Si care e treaba cu cercetatorii britanici?

Sunt suparat, de cand cu criza asta au cam disparut stirile alea despre cercetatorii din Marea Britanie si descoperirile lor geniale.
Cercetatorii din industria detergentilor, in schimb, impreuna cu producatorii si vanzatorii, continua sa ma dispere in aceasi cadenta; daca extraterestrii ne-ar studia din perspectiva reclamelor la detergenti, n-ar fi capabili sa se lamureasca cine se afla in definitiv in varful lantului trofic pe Pamant; omul sau porcul. Care e treaba cu “murdarirea”? Pentru ca daca e sa ma intrebi pe mine, astea-s detalii. Eu as aprecia mai degraba un detergent care sa ne mai curete din prejudecati. Sau care sa ne mai spele din metehne. Sau, daca nu se poate, macar un detergent care sa imi scoata, in puii mei, forma asta hidoasa de burta de pe tricouri si camasi, daca e musai sa ne rezumam la aparentze.