București, satul

Se împlinesc doi ani de când m-am mutat la casă nouă, timp în care în apartamentul de deasupra s-au perindat mai mulți locatari decât miniștri de Externe în guvernele Boc. Mulți, dar proști, și în general oameni care nu au habar cum se trăiește în comun, cu toate că vin din sate. Indivizi care nu realizează că betonul nu antifonează precum chirpicul, podeaua lor e ca și plafonul meu, iar televizorul are și buton de oprit. Îi știți, zic de ăia care spun acasă fundăturii originare (cu toate că nu au mai fost pe acolo de când erau mici), nu orașului care i-a spălat, i-a educat, și îi hrănește.

S-au vânturat deasupra capetelor noastre indivizi câte 3-4, trecuți doar doi la întreținere, vorbitori de limba română, moldovenească, oltenească și țigănească ucraineană. Unii probabil erau crescuți lângă pârâu, altfel nu-mi explic de ce lăsau tot timpul apa să curgă, ca și cum ar fi fost inclusă în prețul chiriei. Alții tropăiau pe parchet de parcă aveau copite. Majoritatea se strigau prin casă dintr-o camera într-alta, așa, ca peste gard la ei, numai că mai tare. Au mai fost unii care cântau, dar aici mă abțin să critic, interpretând asta ca un act artistic, cu toate că prestau numai tâmpenii.

Cu cei din urmă chiriași mi-a fost foarte greu să mă lămuresc: în primele două, trei săptămâni se auzea doar sex, de trei-patru ori pe zi, de-am crezut în prima fază că apartamentul de deasupra s-a transformat în tractir. Pentru că, să fim serioși, nimeni nu se aia de patru ori pe zi! Mai apoi însă, cele patru acte de iubire zilnice au început să se transforme în acte de iubire ceva mai dură, spre violență, prefăcându-se într-un final în bătaie curată, fără sexuc. Așa mi-am dat seama despre ce fel de oameni vorbim: doar un cuplu tânăr, care a trăit intens și în mare viteza, arzând cu nerăbdare etapele căsniciei și ale vieții.

Vere, nu-s bolnav după avere

Cunosc oameni cu slujbe bune, salarii decente, cu casa lor, fără rate, fără copii și fără alte obligații, care se vaită tot timpul de bani, în condițiile în care le intră în casă lejer un cinci, șase, șapte mii de lei pe lună.

Ce fac oamenii ăia – și alții ca ei -  cu atâta bănet, frate?! Avere? Că nici măcar niște vicii de oameni nu au.

Mie dacă mi-ar rămâne în casă măcar jumătate din banii care intră, aș fi beat tot timpul! Aș trăi zilnic de parcă ar fi ziua mea. De parcă tocmai mi-a născut nevasta. De parcă am câștigat la loto și de parcă tocmai a fugit Băsescu! Asta dacă nu ar fi băncile…
Dacă mi-ar rămâne măcar patru miare pe lună în cont, aș încerca, de exemplu, câte șapte, opt sticle de vin zilnic, din care i-ar plăcea și nevesti-mii măcar un pahar, iar cu restu’ de vin m-aș descurca eu, că-s oenolog ratat și nici nu-mi place să arunc mâncarea. Aș putea lua Steaua înapoi de la Gigi, cu tot cu stadion și aș putea da-o înapoi poporului dacă din venitul familiei mele ar rămâne la mine jumate, înțelegeți? D-aia nu înțeleg lăcomia. Nu iei nimic cu tine atunci când mori, dar strângi avere?

Iar eu sunt acuzat la rândul meu de ipocrizie, că cică pun la saltea, dar nu vreau să recunosc. Vrei să vorbim despre averea mea? Ok, uite cum stă treaba cu averea mea: am nevoie de șaptezeci de mii de euro doar ca să mă pot declara falit!

În numele tatălui, al fiului și-al sfântului Ion

Am văzut de Sfântul Ion la tv un reportaj despre un sat din Ardeal în care, din o mie de bărbați, pe șase sute îi cheama Ion. La prima vedere mi s-a parut uimitor. Adică, știam că ardelenii au idei puține și fixe, dar nici chiar atât de puține.

Gândind însă la rece, am început să cred că nu e ceva chiar așa spectaculos. În primul rând că bărbatul – de obicei ori beat rupt, ori copleșit de emoții – e acela care declară numele noului născut către autorități, indiferent ce indicații i-ar fi dat nevasta-sa înainte.

În al doilea rând, nici la oraș nu stăm mai bine. În București, de exemplu, peste aproximativ 10 ani veți vedea foarte multe adolescente marginalizate din cauză că nu le cheama Alexia sau Alesia și băieți cu chiloții trași peste cap de bătăușii liceului pe motiv că nu se numesc, firesc, Matei, ca toți ceilalți băieți.

 

Sfârșitul Lumii nu-l știe nimeni

Aș fi putut muri la naștere, atunci când mama m-a născut cu dificultate, departe de o maternitate. Cu toate astea par zdravan. Sau puteam să mor un pic mai târziu, în apele lacului Pantelimon, puțin a lipsit, aproape mă obișnuisem cu peștii.

Aș fi putut fi azvârlit în aer și apoi, câțiva metri mai încolo, înapoi pe pământ, de botul unui Moskvich de două tone, dar am fost smuls de păr din fața lui în ultima secundă. Sau m-aș fi putut curăța rapid, înfipt într-un gard de metal, în cădere liberă dintr-un cireș. Am rămas doar cu o zgârietură între coaste și cu mațele, ca prin minune, la locul lor în burtă.

Puteam s-o mierlesc de la o lamă de cuțit în gât pentru patruzeci de mii de lei vechi și un Nokia 3310, sau puteam să mă omor chiar eu cumva, din cauza unei nevralgii de trigemen care făcea perversiuni cu creierul meu, dar am ales să nu.

Am văzut și lumea, cu totul, aproape sfârșindu-se de vreo câteva ori; la 9 ani, când au venit radiațiile de la Cernobîl peste noi, în 2000 la Sfârșitul oficial al Lumii, sau chiar anul trecut la 11-11. Era s-o mierlesc de atâtea ori încât încep să cred că, de fapt, nu mi-e scris să mai mor vreodată. Cu atât mai puțin în 2012. Să apleci urechea la ce au scrijelit prin peșteri niște indieni care habar n-aveau cât de aproape era propria lor dispariție e mai jenant decât dacă ai asculta păreri de drept constituțional de la Boc, sau sfaturi despre femei de la Botezatu.

 

Cum să nu faci afaceri ca Patriciu

Primul mic.ro de pe strada mea fusese amplasat strategic de către nişte merchandiseri dibaci între un supermarket, o băcănie cu de toate și program prelungit şi două buticuri non-stop.

Timp de vreo două săptămâni, să tot fi vândut băieţii trei, patru pachete de gumă unor trecători miopi care nu băteau cu privirea până la celelalte magazine şi câteva pachete de ţigări unor liceeni.

Dându-şi seama de acest imens potenţial economic pe care îl poate avea afacerea, au mai adus o rulotă, la zece metri de prima, peste drum. Din acel moment, comerţul a devenit înfloritor. Îi vedeam adesea pe cei doi vânzători făcându-și periodic vizite reciproce și luând  unul de la altul câte o cola, un ziar sau o ciocolățică.

Prin această strategie economică elaborată, mic.ro a ajuns uşor de la magazinul 0001 – cel din curtea lui Patriciu, cu 9999 de produse în gestiune – la nimic.ro 9999, cel cu 0001 produse la raft.

Încă o victimă a ignoranţei

Dintotdeauna m-au iritat oamenii care nu ştiu să aprecieze ceea ce au. Şi nu mă refer la lucruri materiale, ci la atributele cu care sunt înzestraţi ei, ori cei apropiaţi lor.

De exemplu, mă enervează cei care se plâng de soţiile lor. Nu mă refer totuşi la cei care au soţii ce se cred regine pop şi îi fac de râs în public, prin barurile cu karaoke. Sau la cei cu neveste care scriu versuri. Aia, clar, sunt niste bărbați desăvârșiți. Adică, cu alte cuvinte, terminaţi. Dar nu înţeleg de ce unii fac mişto de soţiile care aleg a se relaxa vizionând programe tv uşurele, sau telenovele.

Judecați?! Nici nu ştiţi cât de fericiţi ar trebui să fiţi şi cât de relaxaţi ar trebui să vă simţiţi ştiind că prinţesa voastră, chiar dacă are peste 30 de ani, încă mai crede, cu candoarea unei adolescente, în poveşti de dragoste fără de sfârşit.

Spuneţi, v-aţi simţi mai bine dacă ar viziona emisiuni de investigaţie criminalistica, cu ucigași în serie? Aveţi idee cât de mult se pot inspira de acolo şi cum ar putea folosi ceea ce au învăţat într-una din zilele în care probabil se vor satura de mizeriile pe care le faceţi?

Aţi prefera să se uite la seriale poliţiste, unde se tratează câte un caz diferit de fiecare dată, iar de fiecare dată telespectatorul învaţă ce nu trebuie să facă ucigaşul, ca să nu fie prins?

Sunteţi mai degajaţi ştiind că e conştientă c-o minţiţi, pentru că a învăţat din  Lie to Me, sau de la ăla din Mentalist chestii pe care voi nu le știți ?

Păi credeţi că-i mai bine aşa? Băi, stai să-ti zic; cât timp a ta se relaxează, a mea învaţă să scape cu crimă! Nu fi copil, Cioacă, în timp ce nevastă-ta e doar curioasă, a mea chiar ştie unde e Elodia!

Nu vă mai spun multe, vreau să realizaţi şi singuri.

Și mai sper doar că înainte de ziua în care voi dispărea subit, să apuc să mai scriu măcar atât:

“Stimaţi procurori,

Nu cunosc jurisprudența penală şi nici metodele româneşti de investigație. Nu ştiu pe cine obişnuiţi să luaţi în colimator de regulă, ca suspect principal şi nici nu aş vrea să vă arăt eu cu degetul pe cineva anume, dar vă rog să luaţi în seamă în primul rând faptul că sunt un tip plicticos, plin de vicii, defecte şi slăbiciuni, iar de cele mai multe ori, în ziua de salariu, nu ajung cu toţi banii acasă .

Cu stimă,

încă o victimă a ignoranţei.”

Din nou, ce-a vrut să spună poetul

Imaginea alăturată reprezintă panoul frontal al unei maşini de cafea mai puţin obişnuită, dar rezonabilă.
Particularitățile lu’ asta care e stă în factul că nu ia prea plăcut şcoala în schimb preferând mai repede gen să se apucă de muncă la 12 ani începând cu, ca să facă un ban cistit.
Un alt fapt divers ar fi că e posesoare a două linii telefonice de suport tehnic, ceea ce dovedeşte că este totuşi o maşină dotată cu inteligenţă artificială, inteligenţă dovedit net superioară prostiei naturale cu care sunt dotaţi mulţi dintre semenii noştri.

Amănuntul care o face însă mult mai umană decât mulți dintre noi este sinceritatea. Recunoaşteţi, un chelner nu v-ar avertiza în veci că există riscul să vă apuce pântecăraia şi să vă deranjaţi din cauza cafelei pe care ar fi pe cale să v-o servească…

Povara locatarului din Drumul Taberei

Eram anxios și frustrat. Simțeam că se poate întâmpla orice. Ceva foarte rău, din păcate. Aveam o apăsare așa, ca atunci când parcă simți că ceva nasol se va întâmpla. O povară, cum presupun că a avut și Noe înainte de potop. Dar Noe măcar a făcut ce a făcut și ne-a salvat pe toți, mie nici măcar nu-mi venea să mă dau jos din pat.

Anticipam că în orice moment îmi poate fugi pământul de sub picioare. Grele momente și din ce in ce mai dese. Până am aflat, de la niște domni foarte bine intenționați din Guvern, că teroarea mea se va sfârși.

Acum sunt relaxat. Am fost, am plătit, deci de acum înainte apartamentul meu din Drumul Taberei, situat la etajul 3 din 4, este asigurat împotriva inundațiilor naturale și a alunecărilor de teren.

Mare brînză

De cînd s-au prins importatorii că s-au spurcat şi romanii la brînză cu mucegai oferta a crescut şi preţurile au scăzut. Acum poţi găsi brînzeturi însămînţate cu mucegai nobil, ambalate frumos şi igienic, la preţul de 43 de lei pe kilogram, în condiţiile în care brînza necontrolată a unor sibieni din judeţul Călăraşi care au adus-o de la bulgari e pe undeva pe la 34 de lei. E adevărat că preţul strugurilor este cu 3, 4 lei mai mare decît preţul cepei chinezeşti de apă, dar diferenţa asta face diferenţa, stomacul îţi mulţumeşte politicos pentru faptul că nu-l mai stresezi cu arsuri inutile şi nici gura nu-ţi mai pute.
Mai mult de-atît, am plantat cu mînuţele mele nişte tricomona d-asta franţuzească într-un burduf cu brînză de vaci grasă, neaoşă şi după ce am şi sărat-o cît se cuvine am avut două revelaţii; nu trebuie să te cheme Jacque ca să poţi face mare brînză şi, doi, merge şi cu un Cabernet de Prahova, nu neapărat cu pişat d-ăla de Bordeaux.
Ce vreau să zic e că, indiferent că-i zice danish blue, roquefort, gorgonzola, swiss, sau mai ştiu eu cum, doar două cuvinte trebuiesc reţinute: penicillium roqueforti. Şi în foarte scurt timp am putea avea şi noi sortimente precum Verde Uscată românească, Ţandărei sau Albastră de Voroneţ.

Metode de supravieţuire în zonele rău famate

Băiat de cartier decent, întotdeauna am întîmpinat dificultăţi atunci cînd s-a pus problema să frecventez zone mai puţin liniştite. Pe vremuri, puştan fiind, îmi mai luam cîte o mîndruţă mai zdravănă, sau mai tupeistă, care mă mai proteja de dubioşii de pe la colţurile străzilor, dar acum a venit vremea să-mi dovedesc că pot şi singur, că sunt matur şi nu mă împiedic de nişte peşti boccii, barbugii, recidivişti eliberaţi pentru bună purtare, ori băieţi curaţi care şi-au luat doar cu suspendare.

Din păcate nu vă pot dezvălui tehnici de autoapărare deoarece nu posed. Vă voi ruga de asemenea să nu aşteptaţi nici măcar tipologii de reacţii sau discursuri în cazul în care aţi putea fi abordaţi verbal. Să ne înţelegem, nu vă pot ajuta nici măcar cu un sfat, în cazul în care a avut deja loc un contact între voi şi posibilii atacatori, contact fie el fizic sau doar verbal, deoarece din acel moment aş fi şi eu la fel de terminat ca şi voi.

Ghidul meu conţine însă cîteva sfaturi simple, ca metode de evitare a unui eventual conflict şi sunt în cea mai mare parte doar limbaj al trupului.

În primul rînd, atunci cînd sunteţi în vecinătăţi rele trebuie să mergeţi mai legănat şi ceva mai crăcănat decît de obicei. Trebuie să vă încadraţi oarecum în peisaj, ca şi cum aţi fi de pe acolo, chiar dacă nu sunteţi. Adică dacă sunteţi observaţi prin Ferentari şi nu sunteţi recunoscut drept riveran, trebuie să lăsaţi impresia că sunteţi cel puţin din Rahova. Asta vă va scuti de multe belele.

Următorul lucru ar fi ca din cînd în cînd să încercaţi să expectoraţi ce vă vine, direct pe trotuar sau chiar pe pereţi. Ştiu că există doar două motive pe lume care vă legitimează să scuipaţi (dentistul şi oralul), dar credeţi-mă, asta este al treilea.

Un alt truc uşor de pus în practică ar fi scărpinatul la podoabe, la intervale regulate. Nici prea rar, ca să se vadă totuşi, dar nici prea des, ca să dai impresia că eşti contagios. Aşa, cam cît de-o igienă precară sau de-un posibil început de gonoree.

Dacă aţi făcut tot ce v-am spus mai sus şi totusi aţi fost interpelat, priviţi în altă parte. Asta o ştiu de la tata; nu trebuie să îi priveşti în ochi!

Iar dacă aţi scăpat, mai inspiraţi adînc încă o dată, pentru că dacă aţi trecut de băieţi nu înseamnă că aţi scăpat şi de potăile din zonă. Cîinii din zonele rele nu sunt ca orice cîini, sînt diferiţi. Pe ăştia nu îi mai păcăleşti aşa uşor. Strada Traian, de exemplu, este una dintre străzile pe care puteţi întîlni subspecia de maidanez care – contrar tuturor orînduirilor fireşti – se gudura pe lîngă ţigani boschetari şi lătra exclusiv la trecători romani cumsecade.

Succes!

Paralelă gastronomică

Vrea cineva să-mi explice şi mie care este diferenţa dintre o cremă de zi şi una de noapte şi de ce există ele aşa separat şi contradictoriu?

E ca la mâncare? Sau, mă rog, ca la mâncarea mea? Eu am în frigider mâncare de zi şi mâncare de noapte. Să vă explic: rafturile de sus susţin alimente sănătoase şi cât mai naturale iar cele mai de jos sunt pline de gunoaie toxice pe care nu le-aş mânca în stare de luciditate nici dacă m-ai plăti; rahaturi pe care le consum doar beat sau inconştient, în raidurile mele nocturne prin bucătărie.

Oare cu cosmeticele astea o fi la fel, fetelor? Adică ziua vă fandosiţi cu cremă din iaurt cu castravete, iar noaptea o rupeţi pe d-alea grele, cu seu de oaie şi ulei de ficat de balenă?

Reciclăm pe banii inocentilor

Pe voi nu vă deranjează reclama aia la suc din toată portocala?
Mie aproape că mi-ar insulta inteligenţa, dacă n-aş şti cui îi este adresată, respectiv ignoranţilor şi putorilor; ignoranţilor care au impresia că învelişul alb chiar este ceva comestibil şi putorilor care n-ar pune mîna să-şi stoarcă singuri o portocală, cu atît mai mult acum, în plin sezon.
Pe de-o parte le înţeleg insistenta, miza e mare, trebuie să facă cumva pentru a vinde nişte resturi menajere unor fraieri. Şi le merge!
Dar nu mai bine, zic, atunci cînd cumpăr cu banii mei suc de portocale, mi-aţi da voi nişte suc de portocate, dacă tot vă plătesc? Nu mai bine păstraţi voi coaja?

Dacă aş vrea nişte înveliş alb pur şi simplu, nu l-aş mai arunca pe cel de la portocalele mele! Sau aş găsi gratis nişte resturi, trebuie doar să las un pic mîndria şi să scobesc prin tomberoanele unor proşti care aruncă coaja citricelor şi cumpăra sucul vostru.

 

Fotojurnal de calatorie – Barcelona februarie 2011

Câteva cuvinte despre arta 9

Am o problemă cu conservatorii care desconsideră valoarea culturii pop în favoarea netă și indiscutabilă a artei de catalog. Aici este vorba despre unealta cea mai la îndemână a prostului și anume ipocrizia.
Mergând mai departe, mai am o problemă și cu felul în care este perceput termenul de plagiat. Personal am fost acuzat cât se poate de serios la un moment dat pe motiv că că am folosit cuvântul “cu”.
Stimatilor, lăsați generația asta să compileze, ei vă fac un mare serviciu! Trăim în mare viteză și de cele mai multe ori nici măcar nu apucăm să începem un lucru despre care știm de la bun început că ne va lua foarte mult timp, lăsându-l astfel nefăcut complet.
Ei vin în întâmpinarea nevoilor dumneavoastră (îmi cer scuze de acest clișeu, deformare  profesională) și vă scutesc de foarte mult timp pierdut, fie că e vorba de muzică, literatură, sau orice altă formă de manifestare artistică.
De exemplu, dacă mâine s-ar afirma un tânăr care ar putea scrie cu umorul lui K Jerome, intuiția lui Conan Doyle, anticiparea lui H. G. Wells și cu cu ironia lui Poe, asta aș hali dimineață, prânz și seară, gata preparat! La dracu cu Balzac și cu miliardele lui pagini plicticoase!
Sau dacă mâine, cineva ar cânta ca Priest, cu vocea lui Plant și mesajele sociale ale lui Lennon, păi aia aș ascultă și în culcare și în sculare! Și dacă ar și arăta precum Kylie Minogue (știu, probabil tocmai am creat un monstru, da, dar) aș fi fanul numărul 1!
Atenție însă! Dacă de exemplu nu vă puteți apuca de Integrala lui Mozart, în regulă, dar să nu aveți senzația că puteți compensa cu piesele lui Moga de pe nu-știu-ce post de radio.
Deci nu cultura pop e problema, cât ce anume din ea merită atenția. Iar aici depinde doar de fiecare dintre voi personal.
În final vreau să subliniez doar că putem salva timp și că există în cultura populară foarte mulți oameni care fac cel mai bun lucru pentru noi: ne rezumeaza!
Nu mai pierdeți vremea, cu atât mai mult cu cât avem și toată tehnologia la picioarele noastre. Pe mine mă bufneste râsul numai când mă gândesc la saracu’ Sadoveanu. Serios acum, dar fiți sinceri: chiar sunteți atât de naivi să credeți ar mai fi irosit el atâta timp și cerneală numai pentru a descrie codrul dacă ar fi avut și el o amărâtă de cameră foto de 12 megapixeli?

O zi din Drumul Taberei

Într-o după amiază când mă întorceam de la servici era cât pe ce să mi-o fur de la un puști de vreo 8 anișori.
N-ar fi fost ceva ieșit din comun, având în vedere că n-am fost niciodată vreun bătăuș notoriu, iar ăștia mici cresc acum precum Făt Frumos din cauza hormonilor din alimente, problema însă era că infantul era să mă lovească nu cu pumnul, ci cu un obiect ceva mai contondent: un Logan de o tonă și un pic pe care acesta îl deplasa sub atenta îndrumare a unui adult de pe scaunul din dreapta, adult care la prima vedere nu părea a fi instructor auto. Cel puțin nu unul autorizat. Mai interesant a fost că adultul părea foarte mândru de odrasla lui, pentru că tot acest timp dădea disperat din maini si urla la mine să mă dau la o parte de pe trotuar și să folosesc partea carosabilă, ca “să aibă loc ăsta micu’ de manevre!!!”.

 

Cât de performant e deodorantul tău

Nu știu dacă mai sunteți la curent cu publicitatea de la tv, dar vreau să vă anunț că de curând a apărut deodorantul care te ține proaspăt până la 72 de ore.
Dar să o luăm de unde trebuie: La început a fost Haosul. După câteva zeci de mii de ani, într-o marți pe la prânz a apărut primul deodorant. Nici nu se mai știe exact de ce i s-a spus așa, pentru că era total ineficient; nu apucai să sapi un pogon că te și făceai ca porcu’ de transpirație, că de miros nici nu mai vorbesc!
Apoi au venit cele menite să țină miresmele în frâu toată ziua. Mare evoluție. Problema era că a doua zi trebuia să te speli iar.
După alți câțiva ani de cercetări, perioada de grație s-a triplat, având așadar oportunitatea de a nu mai solicita apometrele și săpunurile aproape o jumătate de săptămână.
Detașându-mă un pic de la prezent, privesc cu curaj spre mâine, intuind că industria cosmetică va fuziona cumva cu cea a materialelor de construcții, și văd foarte aproape ziua în care ne vom putea aplica vigilent o mână de amorsă de exterior care să nu mai permită transferul de umiditate din interior spre exterior și invers, pe o perioadă de cel puțin un sezon.

Cum vor avea şi locuitorii din Drumul Taberei metrou

- din nr. 2 al ziarului Daily Cotcodac -

În anii de glorie şi avânt muncitoresc ai comunismului, atunci când s-au împărţit staţiile de metrou prin capitală, Rahova şi Drumul Taberei nu erau acasă, ci probabil la o miuţă pe maidan, iar din cauza asta şi-au pierdut partea. De câţiva ani, în plin haos capitalist, cetăţenii celor două regiuni isterice se porcăiesc şi se scuipă (mai mult cei din Rahova, zic asta nu fiindcă aş fi rasist, ci pentru că eu stau în Drumul Taberei) de pe geamul maşinii, în demersul lor zilnic de a părăsi zona, precum şi la întoarcerea acasă.

În istoria şi mai recentă, o speranţă neaşteptată s-a arătat pe hărţile de la metrou pentru cei bătuţi cel mai tare de soartă, adică pentru cei din Drumul Taberei: un traseu imaginar ce leagă zona de cartierul Colentina, străbătând centrul capitalei. A fost scânteia care a aprins flacăra speranţei. Dacă treceţi prin zonă, veţi putea observa câteva spaţii îngrădite, în perimetrul cărora câte doi băieţi dau cep pământului, iar un al treilea îi supraveghează atent dintr-o gheretă de pază.

La început mă închinam la aceste stabilimente ca în faţa unui lăcaş de cult, de se uitau babele la mine nedumerite că nu ştiau unde e biserica, dar o dată cu timpul am început să fiu mai realist. Ştiu că pentru moment tot ceea ce avem este speranţa, un desen pe o hârtie şi o Regie care papă bani pe studii de fezabilitate care există de acum treizeci de ani, dar sunt convins că dacă punem mână de la mână şi venim fiecare cu câte o linguriţă de acasă şi ne apucăm de săpat, cu siguranţă vom ajunge undeva. Măcar până după Trafic Greu. Totul e să ne mobilizăm şi să nu ne lăsăm pe mâna Regiei.

Trebuie să le arătăm că se poate! Strângeţi afişele cu „SĂPĂM PUŢURI“ de prin oraş, să vedem în ce măsură ne pot ajuta şi ei, iar cei ce aveţi rude sau cunoştinţe care au evadat cu succes de curând de prin puşcării lăsaţi vă rog ruşinea la o parte şi contactaţi-i pe oameni, avem nevoie de ei!

De fapt, nici nu e nevoie să terminăm ceva, e suficient să săpăm câţiva metri. În momentul ăla, preţul apartamentelor din Drumul Taberei va creşte cu vreo 30%, le vindem şi ne mutăm naibii într-o zonă cu metrou.

 

Chitara lui Smiley

Nu înţeleg de ce atâta agitaţie pentru faptul că Smiley vrea să-şi dea chitara. Nici măcar nu o dă aşa, pur şi simplu, ci din contră, a organizat un concurs prin care trebuie să faci şi nu ştiu ce minuni ca să dovedeşti că meriţi să o primeşti.

Fiecare dintre voi cred că aveţi pe acasă chestii pe care le-aţi putea da altora, cu atât mai mult cu cât – cum e şi cazul lui Smiley – sunt lucruri pe care nu le folosiţi, ba mai mult, despre care habar nu aveţi la ce sunt bune.

Nici eu, de exemplu, nu cânt la nici un instrument, dar am acasă un metronom care e pe post de obiect decorativ. M-aş putea lipsi de el, dacă nu mi-ar plăcea cum arată, cum la fel de bine aş putea să-mi dau şi primul meu calculator, sau costumul de ginerică în care oricum nu mai încap, dar ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să mă laud cu asta la toată lumea, zău.

 

Balada Greierului

Despre cărţi şi peşti de acvariu

Aţi observat că, mai nou, cărţile au autorul şi titlul trecute în partea de sus a fiecărei pagini?
Pentru ce?!
Un cetăţean dintr-o altă lume – una ceva mai logică decât a noastră – ar putea gândi că toţi locuitorii planetei pe care el tocmai o vizitează suferă de sindromul ăla care nu te lasă să te concentrezi pe perioade mai lungi de câteva secunde, sau că am putea fi ca un peste de acvariu, care uită că a mâncat imediat după ce s-a întâmplat, iar apoi începe să mănânce din nou, până crapă. La fel de bine ar putea considera că suntem o rasă de ramoliţi, loviţi de alzheimer indiferent de vârstă, pentru că atâta timp cât uităm ce citim cu cartea în mână, înseamnă că avem o problemă.
Lăsând gluma la o parte, de multe ori e chiar aşa; la ce autori am văzut parcurşi de diverşi cetăţeni la metrou sau în troleu, multe dintre cărţi sunt justificat etichetate şi dedicate genului de om care îşi poate afla identitatea doar dacă scoate buletinul din buzunar.
PS: Ştiu că tocmai aţi parcurs o lectură literalmente uşoară, dar luaţi aminte la modul în care doriţi să interveniţi, pentru că tocmai am pus filtre la comentarii de genul “bine că eşti tu deştept”, sau  “uite unde era marele erudit”. Trăiască democraţia, zic!