Busted!

Duminica dupa amiaza:  se aseaza langa mine pe marginea fotoliului si incearca sa fure cu coada ochiului ce poate prinde din ecranul HTC-ului meu personal, sub pretextul unei imbratisari. Nu ii iese, apas butonul de panica si ii zambesc. Se ridica si pleaca aparent neafectata, precum o mîţă careia nu i-a iesit din prima atacul, dar care se va intoarce negresit pentru un nou asalt, dupa ce isi va reface strategia.

Aceeasi dupa amiaza, zece minute mai tarziu: atacul are loc sec, fara avertisment, din spate. Sunt luat pe nepregatite dar reusesc sa apas din nou butonul de panica la timp. Fare dovezi, sunt curat si nevinovat si de data asta. Rasuflu usurat ca am scapat inca o data si bag in buzunar jucaria cu browser si wi-fi.

- Ce faceai? intreaba zambind, dar cu un ochi inchis smechereste. Viclesugul nu-mi miroase a bine si ripostez.
- Ce sa fac, stau pe chat cu gagici, hahaha, zic,

Thriller medical

Era intr-una din dupa-amiezele alea lenese de duminica de august, cand nici o frunza nu misca, nici o pasare nu zbura si nici o manea nu se auzea.
 
Tanti Stanica facea de garda la dispensarul comunei (actualmente oras, ca sa intre mai multi bani la buget) si putea sa parieze pe viata ei ca nimic nu o va deranja de la citit. De cand mileurile intrasera in dizgratia generala nu se mai obosea aiurea cu crosetele, iar andrelele erau si ele tot un non-sens, avand in vedere cat de evoluati sunt chinezii la “una pe fata, una pe dos”.  Si la ce preturi! Ii ura pe chinezi pentru eficienta lor occidentala capitalist-consumista. Cum e posibil sa faci un pulover fara sa iti lasi o parte din suflet si tegumente in el? Se intreba amar.
  
De cand nu mai croseta se apucase de citit. Devora tratate de specialitate din domeniul medical, studii si descoperiri la zi, toate ambalate frumos si prezentate de geniul Oanei Cuzino – idolul ei atat in viata profesionala, cat si in cea personala – in revista Ce se întâmplă, doctore(?).

   
Ii lua ceva timp sa se dezmeticeasca si sa realizeze ca sunetul  telefonul din capatul holului era real, nu inchipuit precum tiuitul din urechile ei. Ajunse la el si ridica receptorul, sperind din toata fiinta sa fie greseala.
 
- Buna ziua, auzi ea o voce surescitata.
- Buna ziua, minti ea.
- Va rog sa trimiteti repede un doctor (!), avem o urgenta!
- Domnul doctor nu este, dar imi puteti spune mie, eu sunt doamna asistenta, cu ce va pot ajuta?
- A nascut

Cold fear

Acum patru zile plecam de acasa si trageam frigiderul din priza. Ma gandeam ca nu-l mai dezghetasem de aproape un an si ca oricum nu mai aveam mare lucru prin el. N-are ce sa se intample, zic, am sa fiu atent la intoarcere. Pur si simplu arunc ce duhneste, dezamorsez atent ce e bombat si ar putea prezenta pericol de explozie si ii dau drumul din nou. Nu ma fac pe mine niste fructe fermentate. Ma rog, nu fermentate in felul asta. Iar branza aia luata de la sibienii din piata o sa fie un deliciu, timpul si conditiile favorabile o va desavarsi, iar alaturi de o ceapa sparta in pumn va fi urgie.

Dupa ce plecasem deja, mi-am adus aminte de gaina din congelator. Gaina pe care

ATENŢIE – s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Te dai în vânt după cafea cu sare? Ai ucide pentru o ciorbă de burtă cu mult oţet, în anumite împrejurări? Printre prieteni ţi se spune “Prună”, sau “Damigeană”? Colecţionezi tirbusoane? Urăsti reclamele “Unirea” dar n-ai putea spune cu exactitate din ce motiv? Ai cearcăne ca Cheloo, greţuri ca o gravidă şi multe răspunsuri la care nu ţi-ai pus niciodată întrebări? Eşti confuz? Sunt aici pentru a te ajuta, fă-ţi testul de mai jos, te va elibera!
Dacă nu înţelegi de ce n-ar fi berea cea mai competitivă unitate de pe piaţa monetară mondială …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă tu eşti cel ce trebuie dus acasă atunci când iese gaşca la teatru …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă obişnuieşti să bei bere înainte de prânz dar nu eşti în concediu, sau nici măcar şomer …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă îţi aduci aminte că eşti cu maşina abia după a şasea bere …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă de obicei eşti prea beat pentru a mai pescui şi dai vina mereu pe balta aia de doi bani …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă te-ai întrebat măcar o dată cu ce mama dracului scop se pune albastrul ăla de metil în spirtul medicinal …s-ar putea să ai probleme cu

băutura!

Dacă mărimea nu contează neapărat, însă gradele etilice sunt cruciale …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă apa dintr-o vază sau cea din acvariu te-au salvat măcar o dată …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă ţi se întâmplă destul de des să n-ai nici cea mai vagă idee în legătură cu locul în care te trezeşti dimineaţa …s-ar putea să ai probleme cu

băutura!

Dacă crezi că “a dormi in cisme” este exact ceea ce se aude  …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă ai dormit măcar o dată pe preşul de la intrare, da’ tu nici măcar nu eşti însurat …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă pe tricoul tău preferat scrie “Vodka connecting people” sau “To beer or not to beer” …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă dansul sportiv ţi se pare greţos, în schimb e ok să-ţi bâţâi toată noaptea curul în Clubul Arhitecturii pe “everybody’s doin’ a brand new dance now, c’mon baby do the loco-motion” sau “It’s fun to stay at the UAAAAI EM SI EI” …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă 0,4 mg/litru ţi se pare o glumă răsuflată …s-ar putea să ai probleme cu băutura!

Dacă consideri că eşti ok atâta timp cât poţi să stai întins pe podea fără să te ţii de nimic

Marea Neagra e turcoaz

Am devenit dependent de pastile.
Pastilele alea bleu.
Alea care se pun in rezervorul toaletei pentru a colora si dezinfecta interiorul veceului, atunci cand tragi apa; imi place sa observ cum micul ocean isi schimba treptat culoarea din albastru intens spre turcoaz, pana aproape de verde urat, sub influenta jetului galben.
In timp ce trageam apa si albastrul cel frumos revenea dominant, trimitand verdele cel urat acolo unde ii e locul, am avut si o revelatie: mi-am dat seama ca in exact acelasi lucru consta si diferenta dintre Marea Neagra si Marea Egee.

Cere şi ţi se va da

De fiecare data cand aud in jur asertiuni de genul “sa moara familea mea, tata, mama, fratii” sau alte rude de gradul 1 sau 2, intervin politicos cu un “Doamne-ajuta” si o cruce cu limba in cerul gurii. Nu pot exceda insa in piosenie pentru ca prea curand simt priviri brutale intepandu-ma in ceafa. De ce domnilor ortodocsi? De ce stati pavaza impotriva fericirii unor oameni care isi exprima clar voia, cine sunteti voi si de ce stati in calea desavarsirii lor?
Si cum se face ca – in ciuda indiscutabilului – tot eu sunt ticalosul?!

Nichita Stănescu – un parc atât de mic pentru un poet atât de mare

În cazul în care este adevărat ceea ce susţineau înaintaşii noştri – şi anume că statuile se făuresc cu scopul de a primi într-însele sufletul celor modelaţi – înseamnă că eu îl întâlnesc pe Nichita în fiecare zi.
 Undeva în sectorul 2, între şoseaua Iancului şi Vatra Luminoasă, există un părculeţ care poartă numele poetului.

Până aici toate bune, un gest firesc, numai că locului respectiv nu prea-i poţi spune parc, pentru că este mai degrabă un spaţiu calculat greşit din punct de vedere urbanistic, un scuar între două străzi prea apropiate. Se merge deci pe principiul Bucureştiul nu e ca Ploieştiul, oraşul natal al poetului, unde parcul cu acelaşi nume este mult mai generos.
 Când mai uit de ale mele şi îmi mai aduc aminte de Nichita, obişnuiesc să-i las flori la soclul bustului. Câte o pereche, pentu poetul nepereche. Aşa am procedat şi zilele trecute, de data aceasta sub atenta supraveghere a unor ciutani carespărgeau seminţe pe o bancă alăturată. I-am observat cum îşi dădeau coate şi râdeau pe sub mustăţile lor de puberi, ca şi cum ar fi văzut chiloţii Anei Lesko scoşi la vedere de o pală de vânt.
 Le-am zâmbit şi i-am întrebat dacă au idee cine e nenea de pe soclu. Masculul alfa al grupului îmi face un semn a lehamite din mână şi bălmăjeste ceva despre un individ obscur de prin cărţi. Cuget că tocmai mi se confirmă şi de către alţii gândul că Nichita nu prea are ce caută acolo şi cu un aer prefăcut le spun că am autoritatea de a schimba numele acelui parc. Întâmplător eram îmbrăcat festiv, chestie de care am profitat scârbos, impresionandu-i.
 În puţin timp şi după scurte deliberări alegeam dintre 50cent, Smiley şi încă unii, dar rămâneam la Marius Moga, care e şi poet dar şi compozitor!
Îi mint că voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a schimba numele parcului într-unul mai potrivit şi plec. După numai câţiva paşi stau, ca rămas fără baterii şi mă gândesc la ce prostie s-ar putea să fi făcut. O iau totuşi din loc dar cu inima strânsă: mi-e teamă că micuţii, încurajaţi de un străin fără minte, ar putea trece deja la acţiune, iar la următoarea întâlnire aş putea să-l găsesc pe Nichita tatuat cu spray auto, cu o pereche de căşti pe urechi şi cu o pălărie trendy pe cap.

Jurnal de casă nouă ep. 3 – Vecinu’ Vasile

Cu toate că nu ne cerea nimeni vreo socoteală absurdă, ne-am dorit casa noastră şi numai a noastră, drept pentru care am luat-o pe credit. La bancă, da!  Ideea de chirie – acesta metodă prepay de a improviza un cămin – cădea din start, în condiţiile în care chiriaşii nu prea au drepturi reglementate cât de cât de norme. Şi cu atât mai mult cu cât incertitudinea şi nesiguranţa mă scot din minţi, când e vorba de ce-i al meu, sunt şacal.
În episoadele anterioare vă povesteam ce dezastru am găsit în apartamentul achiziţionat, la o evaluare mai amănunţită şi cu câtă pasiune l-aş strânge de gât pe fostul proprietar care n-a fost în stare s-o întreţină. În prezent mă aflu în situaţia în care îmi canalizez energiile într-o altă direcţie şi scutind ceva bani dar nu şi efort, scap de tot ce e de prisos prin grotă.
După ce am terminat cu geamuri şi uşi am ajuns la pereţi.
Cu pereţii e greu. În sensul în care, dacă nu ai un doctorat sau măcar o postliceală de zidărie, te mănâncă maidanezii. E… cu şpaclul, cu glasspapierul, cu peria, sau ranga, sau ciocanul, sau unghiile. Cu atât mai mult cu cât ai doar voinţă dar nu ai nici cea mai vagă idee despre cum trebuie să faci şi ce unealtă se cade să foloseşti.
Într-o seară,

Protejat: Googletarzii

Acest articol este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, întroduceţi parola dvs. în casetă de mai jos.

Parolă:

Jurnal de recesiune – ep.2

Îmi amintesc din anii trecuţi, când dacă trebuia să traversezi un tonson de bulevard, ajungeai la destinaţie cu braţele pline de pliante cu oferte de toate genurile, de-ţi  trebuia încă o geantă ca să le cari, să nu le arunci că gheolbanul în urmă celor care ţi le ofereau generos, bătându-ţi joc de munca lor.

Îmi amintesc cum tot pensionarul avea la buda două-trei tabloide gratuite, scutind astfel o bună parte din pensie şi reuşind totodată să fie la curent cu activităţile unor oameni de cultură precum Zavoranca sau Alina Plugaru.

Îmi amintesc cum

“Răutăcism”

Errare laptopum est

*Dintr-ale suportului tehnic:

“Alo, buna ziua!
Am ajuns cu degetul la marginea touchpad-ului, dar sageata este tot in mijlocul monitorului!!! Acuma ce fac?!?!”
  
*true story

Muzică cu forţa nu se poate

Sunt gata sa fac o dezvaluire senzationala in legatura cu o descoperire tehnologica uluitoare. Stiu, multi dintre voi veti spune ca apa calda, mersul pe jos, roata rotunda sau sfaturile dezinteresate s-au inventat cu mult timp in urma. Fata de cei dintre voi imi cer scuze anticipat.
 
Pentru cei care nu au aflat inca pana in prezent despre ceea ce vreau sa vorbesc, sunt dispus sa imi sacrific cateva minute, in spiritul altruist care ma caracterizeaza: nu stiu cum sunteti voi, dar eu am ajuns la varsta la care resimt din ce in ce mai acut nevoia de confort. In acest sens, incerc sa fac la randul meu tot posibilul pentru a nu afecta cumva confortul semenilor. Sunt un tip discret si am pretentia – aici probabil gresesc – ca si cei din jurul meu sa fie suficietn de discreti.
 
Pe scurt, ca-mi pleaca trenul: e despre deranjul provocat in mod vadit atunci cand vreti sa aratati ca aveti telefoane cu mp3, cumparate in rate pe prea multi bani si despre inventia despre care vorbeam, mult mai accesibila ca pret. Minunea tehnologica poate fi gasita la oricare magazin de electronice, intr-o gama variata de modele si culori, pe toate gusturile. Mergeti acum si

It’s raining, maaan!

Iar m-a prins ploaia încălţat în velur.
Nu ştiu de ce mă mai mir,  e deja regulă…
Ce incantaţii, ce dansu’  ploii, ce rachete anti-grindină, ce acatiste? Nu vă mai irosiţi timpul şi energia cu metode empirice, e mai simplu decât credeaţi: vreţi să plouă, rugaţi-mă pe mine să port o pereche de botine din piele întoarsă.

Stai la oraş, n-a mai plouat de mai bine de două săptămâni, te simţi precum un cotlet pe grătar atunci când mergi pe trotuar şi ai vrea să se mai răcoreasca un pic cetatea? Eşti fermier şi îţi simţi recolta ameninţată? Esti doar boem şi vrei să te iubeşti cu Lorelei în pod?
Sunt omul tău! Cere-mi să mă încalţ cu cea mai nouă pereche de caterpilări – ce pana mea! – şi se rezolvă. Întotdeauna!

Ba mint, există o excepţie, una singură: atunci când încalţ pantofii bleu din piele întoarsă. Atunci când port perechea albastră nu plouă. Atunci mă calcă toată lumea pe picioare.

PSD, PD-L, PNL, PC, UDMR, PRM, PNTCD, PLM,

Voi, ce minţiţi senini cu candoarea unui prunc ce vrea sa scape de curea, cum dormiţi noaptea?
Voi, ce aveţi justitia, “oamenii legii” şi interlopi pe acelaşi stat de plată.
Voi, care aveţi doar drepturi şi privilegii, dar nici o responsabilitate.
Voi, ce cumparaţi voturi de la amărâti speriaţi de ziua de mâine.
Ooh, voi ce nu vă cunoaşteţi limba materna, dar mergeţi să ne reprezentaţi în Europa.
Ne faceţi praf bugetele şi apoi ridicaţi din umeri, sau daţi vina unu pe altul, în timp ce în culise vă zâmbiţi duplicitar.
Voi, care faceţi împrumuturi grele ca să aveţi ce fura în continuare şi-o să scoateţi cât de curând ţara asta pe linie moartă, ca pe o garnitură de tren prea uzată.
Voi care umblaţi din doctrină în doctrină, precum piţipoancele din… mall in mall.
Vouă, care vă faceţi maşini de ridicat maşini şi apoi ne cereţi bani pe propriile maşini, ca un găinar de la care eşti nevoit să-ţi cumperi înapoi propriul casetofon. Iar la bugetele locale lăsati doar aerul din pneuri.
Vouă, care aţi pus la Economie sau Turism oameni pe care nu i-aş primi în casa mea nici măcar să-mi citească apometrul.
Vouă, ce ne blocaţi drumurile cu maşini de băşini dotate ostentativ cu sirene şi girofare.
Voi, care vă “asumaţi” greşeli cu uşurinţa cu care vă scuzaţi că v-a scapat o băşină, după care întoarceţi spatele şi plecaţi înapoi la furat.
Vouă vă doresc, tuturor, să gustaţi sărăcia.
  
Ba nu, m-am sucit. Vreau să vă văd morţi.
  
Pentru că meritaţi! Pentru că m-am săturat să trăiesc bine. Pentru că eu nu contez. Pentru că important nu sunt eu, chiar nici un pic. Pentru că la bine şi la greu, vă doare-n pulă de noi. Pentru că m-am săturat să aleg bine. Pentru că Europa nu este liberală, ci doar foarte departe. Pentru că dacă aş lua atitudine pe bune, aşa cum mă indemni tu, făi zdreanto, tu ai fi pe câmp la arat acum, nu să reprezinţi poporul meu şi pe mine, unde tu nu ai nici o treabă. Pentru că n-aveti, bă, nimic de spus!
Şi mai presus decât orice, pentru c-o meritaţi cu prisosinţă. Din cauză că ceea ce faceţi voi din pix, prin legi, ordonanţe şi hotărâri – dar mai ales pe lângă - la mine în cartier se numeşte crimă cu premeditare!

La minut

Marian Vanghelie a “declarat”  că în 10 ani va deveni cel mai puternic om din România.

 Aş vrea să-l contrazic un pic, nu fară argumente: în primul rând, în zece ani va avea o concurenţa mult mai puternică decât acum, având în vedere idiocraţia care deja se instalează comod în ţărişoară, deci s-ar putea să-l ia alţii.
În al doilea rând aş zice din nou că nu prea are şanse din cauza faptului că nu cred că mai apucă încă zece ani, pentru că e limpede pentru toată lumea că respectabilul domn nu e tocmai unul dintre cei vaccinaţi atunci când erau mici, dacă mă înţelegi.

***

EBA a declarat ca daca ar fi dupa ea ar da drumul la niste droguri usoare pe piata libera. Aproximativ asta a spus. Bine, cu mai putine vocale. Iar eu nu inteleg de ce a luat foc toata lumea, cum ca ii arde de prostii, in loc sa vina cu propuneri anti-criza. Pai asta chiar e o solutie de criza, bai ipocritilor! Voi cand va turnati in cap alcohoale ca sa mai uitati de belele, cum e?
Hai fata lu’  tata cu jointu’ si cu exu, nu te mai uita in gururele la toti ofticosii.

***

Eleva porno a părăsit branşa şi s-a reapucat de scoala  şcoală.
Daca mai există pedepsele de pe vremea când eram eu la gimnaziu, probabil că acum e închisă în cancelarie, pedepsită să scrie de o mie de ori pe tablă “Nu m-ai sug p**a la televizor”. Sau “Numai stau capră ân faţa camerei”.

În seara asta Dâmboviţa curge invers

N-am nici o ţintă, am timp s-ajung niciunde, colind
mă plimb pe alei şi întineresc câte un pas, spăşit
orişice pas mă scuteşte de câte-o neputinţă
mai alung un păcat şi inspir împlinit
inspir şi resimt sfiit odor de tei şi soc
tei, soc, salcâm şi Mâna Maicii Domnului simt
sărut Mâna Maicii, nu mai are acelaşi gust naiv
naiv fiind simţeam însutit, acum mai simt doar un pic
doar un pic e mai bine decât nimic
e bine că încă mai simt…

În seara asta parcă şi Dâmboviţa curge în amonte, tu nu simţi?

Şi care e treaba cu Twitter?

Twitter, acest frate cretinel al lui WordPress…
Ce e ăsta, un fel de serviciu oferit celor cu dificultăţi de exprimare?
Oare de ce s-ar limita cineva cu bună ştiinţă la 140 de caractere? Chiar poţi să spui ceva în 140 de caractere, cu tot cu spaţii?
Să înţeleg că blogging-ul normal le-a venit de hac unora? D-aia se cerea micro-blogging-ul? Dar de ce ar avea nevoie de blog un dislexic? Sau e vorba cumva de aceaşi tendinţă generală care ne obligă la discriminare pozitivă?
Ş-ar mai fi ceva: dacă vrei să ilustrezi un text pe Twitter, cum faci? Sau pozele trebuie să rămână acolo unde îşi păstrează de obicei pozele genul ăsta de consumatori de internet, adică pe Hi5?

Am scris prea mult? Scuze. De câte ori trebuia să dau publish până acum, dacă eram pe Twitter, de şase, şapte ori?!

Jurnal de casă nouă – episodul 2

Aşa cum va spuneam şi în episodul anterior, ne-am luat coteţ!

        Partea bună e că suntem mulţumiţi de poziţionare  şi de tipul construcţiei: în aceaşi vecinătate în care ne-am născut şi am crescut şi am trăit şi până acum, bloc cu patru etaje şi 8 scări, de producţie rusească – pentru a-mi tempera fobia faţă de cutremure. Faptul că mişcarea tectonică din 1977 nu a reuşit să-i facă decât mici fisuri la nivelul tencuielii îmi conferă garanţia că nici următoarele posibile zgaltaieli n-or să mă facă să mă mut vreodată prin constrângere, cu tot cu mobilă, de la etajul 3 la parter sau în părculeţul din spatele blocului.
  
        Partea nasoală este că la capitolul finisaje ruşii nu au fost niciodată ingenioşi, ci mai degrabă ingenui. Astfel, asupra pereţilor turnaţi aproape exclusiv în beton masiv, au fost în stare să aplice decât o improvizaţie meschină, folosind o soluţie gen 3 în 1, un amestec menit să ţină loc în acelaşi timp şi de tencuială şi de glet, aranjat la suprafaţa sub formă de suav calciu, peste care au suflat nişte humă. Rezultatul este că huma se ţine foarte bine de calciu, care la rândul lui se ţine la fel de bine de plăcile de beton.
  
        Partea şi mai nasoală abia acum vine: fostul proprietar nu numai că nici măcar nu a încercat vreodată să facă ceva cu pereţii ăia – la fel ca 90 la sută din restul locatarilor – dar

Cu un băieţaş nu se face primăvară

Mai există cineva care nu a văzut până acum ultimul videoclip marca Puya, cu piesa aferentă – Undeva în Balcani?
 
Este ceea ce se numeşte un “catchy tune”, pentru că îndată ce o auzi, nu-ţi mai iese uşor din cap. Se cunoaşte că Puya a lucrat mult la treabă asta şi în plus, probabil că ştie din şcoala vieţii cum faci să ademeneşti clientul cu prima doză gratuită, pentru că apoi să-l faci să se întoarcă singur la tine pentru mai mult.
Puya încearcă versuri şi chiar nimereşte câteva rime. Bine, mai are mult de lucru, poate încă o viaţă, dacă şi-a propus cumva s-ajungă pe unul ca Deceneu, Dobrescu, sau Cedry2k, cu toate că direcţia e cam diferită în ceea ce priveşte stilul, dar hai să spunem că vorbim tot de rap.
  
Ce nu înţeleg eu deloc e de ce a trebuit să se folosească de efectele alea dubioase de pe voce. Oare de ce are senzaţia că vocea ar fi cel dintâi lucru de care ar avea nevoie un rapper? Cu atât mai mult o voce fabricată. Ar trebui să fie rap, iar asta se face cam aşa, din câte am citit eu în numeroase tratate de specialitate: tragi aer în plămâni ca să ai suflu, iei atitudine – din fericire asta are cât să dea şi la alţii – şi lansezi mesajul. Dacă mai presari şi ceva tehnică şi stil, poţi 
să spui că faci rap. De vocalize nu e nevoie decât deloc.
 
Asta e, poate o să-şi dea seama până la urmă că Akon sau Kanye West nu sunt modele de urmat, ci doar nişte băieţi foarte plictisiţi, cu prea mulţi bani şi care vor să se afle în treabă sau să-şi impresioneze părinţii sau colega de bancă…
 
Şi mai am o problemă. Cu băiatul ăla din videoclip, ăla cu şapcă pe cap, care cântă la pian din picioare. Care e povestea lui? N-au avut un scaun să-i dea, sau a refuzat de bună voie să se aşeze, de frică să nu-şi facă genunchi la treningul ăla bun, de filmări?
 
PS: 
Mai există cineva care nu este de părere că Moldova ar fi trebuit să câştige Eurovisionul de anul ăsta?