Am vrut să mor de trei ori

Ee, vorba vine, am vrut… nu am vrut, dar trebuia sa va fac cumva sa cititi textul asta, nu? Si pana la urma nu e nici o smechereala, la tara la mine chiar asa se spune, imi aduc aminte cum spunea bunica-mea – am vrut sa mor aseara – referindu-se desigur la faptul ca a bolit toata noaptea si la senzatia de sfarseala.
Era cat pe ce s-o mierlesc de trei ori, asta am vrut sa spun de fapt. Da, era sa dispar atat de real incat zau, nu stiu ce ati fi facut voi in momentul asta. Bine ca exist, zic, ca altfel poate ati fi facut ceva urat in acest timp, v-ati fi batut nevasta, sau mai rau, poate erati, Doamne fereste, mi-e si rusine sa zic… la Zoso pe blog!

Deci prima data in viata cand era sa dau de lucru unui gropar se intampla cand aveam vreo trei ani. Era iarna, stateam la casa iar incalzirea casei se facea pe lemne si jucarii. Sau cel putin asa am crezut eu atunci cand, vazand la ai mei cum indeasa chestii in soba m-am apucat sa indes si eu, chestiile mele din plus, cauciuc si plastic, am indesat in soba tot ce-am gasit profitand de 10 minute de nesupraveghere, am bagat pana cand nu se mai inchidea usita sobei. Cinci minute daca mai statea in plus pe buda mama ar fi fost greu spre imposibil sa mai salveze ceva din mine, pentru ca deja fumul invadase incaperea si bucati de plastic in flacari incepusera sa cada pe covor.
Nu cred ca am strigat atunci la vreun Dumnezeu, eram prea mic si oricum nu-mi aduc aminte mare lucru, amintirea asta nici nu cred ca-mi apartine ci am creat-o pe baza celor povestite de ai mei.

A doua oara cand era sa ma transform in hrana pentru viermi si ciubuc pentru popa inainte de termen eram pustan. Scurt, am cazut din cires de la patru metri si ceva inaltime, pe spate, langa in tarus ascutit batut in pamant, care m-a si zgariat un pic pe coaste. Dupa cazatura am ridicat capul, am vazut tarusul si am lesinat. M-am trezit, nu stiu dupa cat timp, cu spatele si respiratia aproape blocate, strigand dupa mama.
M-am rugat atunci, si mi-am jurat ca voi deveni un om mai bun. Indiferent de ce intelegeam eu la 13 ani prin “un om mai bun”, cred ca am reusit doar partial.

Ultima oara (sper!) s-a intamplat acum cativa ani, prin 2005, si a fost atat de banal ca mi-e si jena sa povestesc. Dar pentru ca ai ajuns pana aici cu cititul si observi cu coada ochiului ca mai e ceva text in josul postarii, inseamna ca voi spune totusi.
Am vrut sa mor – si acum poti s-o iei chiar asa cum suna – din cauza unei nevralgii. Eu in viata mea nu am lasat vreo carie sa se faca mai mare decat in stadiul in care poate fi vizibila cu ochiul. Cu toate astea m-am trezit intr-o dimineata ca si cum o echipa de la demolari isi facea de lucru in capul meu: durere profunda in tot maxilarul, sinusuri, ureche.
Dentistul, dupa ce mi-a dat jos doua lucrari facute tot de el si mi-a radiografiat tot maxilarul a ridicat din umeri si mi-a spus ca nu are ce sa-mi faca, nu mai e de competenta lui. Credeti-ma, nu e deloc placut sa auzi de la un medic cuvintele “nu am ce sa-ti fac”…
Deci nu era de la dinti, dar asta nu ma incalzea cu nimic.
Dupa dentist am ajuns la orelist, care mi-a zis asa: nu e de competenta mea, nu am ce-ti face. Da, exact asa mi-a zis, iar eu vroiam sa mor. Mi-a mai spus asa: nevralgie de trigemen, ai grija, se poate muri din asta, de durere sau dupa caz – de aruncat de pe un pod sau in lac cu un pietroi de gat, din cauza refuzului de a mai indura durerea.
Acasa am citit pe internet cum s-au aruncat unii pe geam din cauza suferintei si imi doream din ce in ce mai mult sa nu ma fi nascut niciodata.
Am luat analgezice cu sutele de grame, mi s-a facut rost de niste pastile micute, pentru cancer, care aveau efectul unei sticle de vodca pe stomacul gol fiecare, dar muncitorii de la demolari prestau la mine in cap in continuare ca si cum ar fi vrut sa darame tot Pamantul ca sa-l reconstruiasca apoi la loc invers.
Am strigat atunci la toti Dumnezeii nascuti si nenascuti, creati si invocati vreodata si intr-un final unul dintre ei m-a auzit. Un Dumnezeu care nici macar nu era al meu, m-a auzit, mi-a soptit sa ma intind, am atipit pentru jumatate de ora si m-am trezit apoi ca si cum nu m-a durut nimic niciodata.
De atunci acel Dumnezeu a ramas al meu si lupt in fiecare zi sa si ramana.

Explore posts in the same categories: Amintiri din copilarie

Tags: Amintiri din copilarie, intamplari, ipocrizii, moarte, pamflet, păţanii, Relatări, sarcasm

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.