Wild wild sud-vest, Bucureşti

 

Plecasem destul de târziu de la birou, zăbovisem ca de obicei, ca să mai recuperez din handicapul cultivat atent în perioadă în care, în loc să mă ocup de lucruri serioase în ceea ce priveşte cariera mea, alesesem să sparg seminţe în faţă blocului cu toţi derbedeii. Se făcuse destul de târziu, şi nu ştiu din ce motiv, aveam ca o gheară care mă înţepa sistematic în inimă şi care îmi provoaca o stare de nervozitate acută, vecină cu paranoia.

  

 Înaintam şovăielnic prin amalgamul format din pâcla groasă de ceaţă care coborîse peste cartier şi bezna din mijlocul luminii publice din ultimele seri.

 Odată intrat pe aleea lungă şi obscură, mărginită la dreapta de un gard de trei metri - căruia acum nu îi mai puteam vedeam limita superioară – şi strâmtorat la stânga de gărduleţul din sârmă ghimpată dat cu ulei ars, gard improvizat de comitetul de locatari din blocul vecin, nu prea mai aveam cale de întoarcere. Mi-am dat căştile jos pentru a mă ajuta măcar de unul din ultimeme simţuri rămase nealterate, tocmai când, ajuns aproape de mijlocul aleei, au apărut ei.

  

Ţin o mână pe cuţitul cu buton US Army – Made in China (care mi-a fost de nădejde de fiecare dată când am avut de curăţat vreo portocală sau de lichidat vreo etichetă rebelă de la vreo cămaşa care îmi zgâria spatele) iar cealaltă pe glos-ul de buze, al doilea obiect de care nu mă despart niciodată. Trag aer în piept şi mă rog să nu uit iarăşi care în ce buzunar se află, să nu le încurc, aşa cum reuşeam  cu fiţuicile cu formulele de la chimie, în liceu.

  

 Ei erau decât vreo patru, dar doi la leu, genul în tenesi în plină iarnă şi gutră pe post  de fular, dar cu toate astea oricum nu cred că aş fi riscat ceva decisiv încă. Cine ştie cum te muşcă unul de gambă în timp ce ceilalţi sar să te gâdile cu blăniţele alea de la glugile gecilor. Nu te pui, atunci când te depăşesc numeric.

  

 Am apucat să-l observ pe lider, palmá ceva de vederea mea, destul de stângaci dealtfel. Numai când s-au apropiat suficient  am răsuflat uşurat, căci atunci am auzit biluţele de metal din spray-ul cu vopsea pe care mi-l ascundeau, arma cu care încercau să-şi marcheze teritoriu pe ziduri, probabil la fel de speriaţi ca şi mine că n-o să le iasă.

  

 Ajuns acasă, m-am oprit doar în baie,  m-am uitat în oglindă şi mi-am zis: “Mă, dă-ţi două palme singur, ca să nu cazi de tot în ochii tăi şi să fiu nevoit să ţi le dau eu. Creşti mare, unde te crezi, în vestul sălbatic? Locuieşti între secţia de poliţie şi o grădiniţă cu program prelungit, în Drumul Taberei, unde media de vârstă e pe undeva pe la 66 de ani. Revino-ţi şi bagă la cap: singurul lucru rău care ţi s-ar putea întâmpla prin vecinătatea asta ar fi să fi tras de barbă de vreun copil de 2-3 ani, aşa cum fac toţi când te întâlnesc, iar tu-i laşi că-ţi plac de nu mai poţi. Sau, în cel mai atroce scenariu posibil, atunci când ai putea fi jefuit de masa de seară de vreun pensionar hămesit, dacă îţi permiţi în continuare luxul de a fi urcat în lift cu vreo piţă sau cu vreo shaormă aburindă numa’ bună.”

Explore posts in the same categories: Întâmplări, povestiri, relatări, păţanii

Tags: Din strada, drumul taberei, emo, Poveste din cartierul de vest

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.