Sfârșitul Lumii nu-l știe nimeni
Aș fi putut muri la naștere, atunci când mama m-a născut cu dificultate, departe de o maternitate. Cu toate astea par zdravan. Sau puteam să mor un pic mai târziu, în apele lacului Pantelimon, puțin a lipsit, aproape mă obișnuisem cu peștii.
Aș fi putut fi azvârlit în aer și apoi, câțiva metri mai încolo, înapoi pe pământ, de botul unui Moskvich de două tone, dar am fost smuls de păr din fața lui în ultima secundă. Sau m-aș fi putut curăța rapid, înfipt într-un gard de metal
, în cădere liberă dintr-un cireș. Am rămas doar cu o zgârietură între coaste și cu mațele, ca prin minune, la locul lor în burtă.
Puteam s-o mierlesc de la o lamă de cuțit în gât pentru patruzeci de mii de lei vechi și un Nokia 3310, sau puteam să mă omor chiar eu cumva, din cauza unei nevralgii de trigemen care făcea perversiuni cu creierul meu, dar am ales să nu.
Am văzut și lumea, cu totul, aproape sfârșindu-se de vreo câteva ori; la 9 ani, când au venit radiațiile de la Cernobîl peste noi, în 2000 la Sfârșitul oficial al Lumii, sau chiar anul trecut la 11-11. Era s-o mierlesc de atâtea ori încât încep să cred că, de fapt, nu mi-e scris să mai mor vreodată. Cu atât mai puțin în 2012. Să apleci urechea la ce au scrijelit prin peșteri niște indieni care habar n-aveau cât de aproape era propria lor dispariție e mai jenant decât dacă ai asculta păreri de drept constituțional de la Boc, sau sfaturi despre femei de la Botezatu.
Explore posts in the same categories: Motivationala de astăzi
Etichete: sfarsitul lumii 2012
You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.
