Dacia BIO

După decenii întregi de studii, un grup de cercetători din blocul meu (format din nea Pandele de la 4 şi un văr de-al lui doctor în tinichigerie, din Cornetu) a pus la punct un model de automobil care funcţionează pe bază de raze solare şi ploaie, atunci când dă Dumnezeu.

La realizarea prototipului s-a utilizat un şasiu de Dacia 1300, producţie  1981, această opţiune fiind stabilită nu doar din patriotism, ci şi din raţionament practic, deoarece, citez textual din oamenii de ştiinţă mai sus menţionaţi: „nu se mai fac, dom’le, maşini ca pe vremuri.”

Intrerogaţi cu privire la performanţele tehnice ale proiectului, cei doi cercetători s-au arătat iritaţi, întrerupţi fiind din analiză şi din partida de table şi Gambrinus pe care o desfăşurau în paralel şi simultan – o altă dovadă a geniunui lor, căreia, paradoxal, i se spune multitasking, în loc să se numească, cum ar fi fost firesc, pandelism.

În urma insistenţelor mele, cei doi au răspuns evaziv, evreieşte, cu întrebări gen „ce ştii tu bă puţă ce-i aia meserie?” sau au argumentat cu parametri încă necunoscuţi în domeniu (dovadă a muncii lor prodigioase) cum ar fi: „adică, cât merge din momentul în care sar în ea şi-i dau cheie, sau cum?”

Din câte am putut observa, modelul este, de asemenea, indestructibil. Această minune a tehnicii nu poate fi furată sau dată la o parte din parcare sub nici o formă, iar legenda spune că dacă o loveşti în parcare, aceasta, precum Christina lui Stephen King, îşi reia forma iniţială peste noapte, ca şi cum cineva s-ar băga pe sub ea şi i-ar reda rotunjimile cu lovituri mărunte de ciocan, din interior spre exterior.

Ignoranţa e sănătate curată

Nea Mircică se uită la mine chiorîş şi nu înţelege scopul rugăminţii mele.
– Da’ ce-ţi trebe, bă, că tu ai d-alea străine, de firmă?
– Da, nea Mircică, dar vreau să văd şi eu cum e una d-asta făcută de matale. Uite, îţi dau un polmol de la mine, nu pierzi nimica.
– Nu pot eu, mă, d-aia cu frână, ţine-o pentru tine, pe mine mă harjiie pe gât şi mă ia cu tuse, zice, în timp ce se caută în buzunare după cutiuţa cu tutun producţie proprie şi după ziarul împăturit.

Nea Mircică urăşte ziarele tabloid, sunt pline de poze, iar acolo unde e poză e mai mult tuş, deci şi mai mult plumb, zice. Şi de la plumb cad dinţii.

Nu ştie că nu se mai foloseşte de mult tiparniţa cu litere de plumb, dar nici eu nu mă obosesc să-i explic, să nu-i stric omului tabieturile. Plus că arde mai greu, zice. Şi mai e un motiv pentru care urăşte tabloidele. Altul…

Suntem la ieşirea din comună, ultima cârciuna pe dreapta. Aici se termină satele, şoseaua, judeţul. De aici toate drumurile duc ori către vii, ori către bălţi. Doi pescari singuratici, unul din plictiseală, subsemnatul, celălalt probabil de foame. Stăm la o masă din plastic, probabil primul model de masă din plastic (dar foarte bine întreţinută, în permanenţă protejată de o muşama înflorată), pe nişte scaune din fier forjat, posibil printre primele modele. Unul cu o cinzeacă în faţă, celălalt cu o sticlă de american cola, singura cola. Unul holtei, celălalt cu două generaţii peste, pe la vreo 70 şi ceva de ani. Nea Mircică este îmbrăcat cu un tricou brănduit de Rexona, dar pe el îl doare în bască de Rexona, pentru că nu poate descifra însemnul. Faptul că ignoră înscrisul respectiv ca şi cum ar fi abstract se simte destul de bine, cu toate că stau la o distanţă rezonabilă de el.

Nea Mircică tocmai termină de învârtit mahoarca şi-i dă o bala prin strungăreaţa generoasă oferită de lipsa majorităţii dinţilor din faţă, pentru a o lipi. Eu o iau, îi dau foc, trag iresponsabil din ea şi încerc să mimez că totul e în ordine, că nu-mi ies ochii din orbite şi că voi putea respira normal în continuare.

– Şi s-a făcut tutunul anul asta, încerc eu să fiu amabil, oferindu-i din nou o ţigaretă din pachetul meu, dar lovindu-mă de acelaşi refuz.
– Ei, aş. S-a mănat tot. Noroc că am pus anul ăsta doar în spatele curţii. La câmp am pus doar rapiţă, că nu mai vrea ăştia să cumpere tutun, futu-le muma-n cur.
– Păi şi ce-ai să faci, zic, de unde tutun de băut?
– Eh, a mai fost aşa, un an rău, da’ n-am murit. Vorbesc cu un nepot şi îmi aduce d-alea de la sârbi, mai ieftine. Le rup filtrul şi aia e, mai bun decât nimica.

Mă uit la pachetul meu şi văd acum că avertismentul e scris cu chirilice, iar pe timbru scrie Србија. Singurele ţigări de la magazinul din sat. Mă uit din nou la Nea Mircică: pe el îl doare în bască de avertismente. Şi asta nu pentru că nu ştie sârbă, pe Nea Mircică îl doare în bască în orice limbă de pe Pământ, pentru că e complet analfabet.

Între timp tocmai termină de învârtit încă una, pentru el. O aprinde şi trage fum din ea de parcă ar fi fost ultima. De parcă ar fi fost ultima gură de aer de pe Pământ. Apoi îşi înmoaie puţin gâtul cu cât îi mai rămăsese din duşcă. Îl urmez, dar în ordine inversă: îmi ud bine gâtlejul cu singura cola din sat, îmi fac curaj şi trag, de data asta cu simţ de răspundere. Îmbărbătat de reuşită, mă simţ de parcă aş vrea să îl iau în braţe şi să îl pup, dar mă abţin. Nu reuşesc să-mi înăbuş însă complet entuziasmul şi îi scap o remarcă:

– Nea Mircică, eu când o să fiu mare aş vrea să fiu fix ca matale!
– Cum, tu băiat tânăr de la oraş, educat? se miră bătrânul. Cum adică să fii ca mine? Strungar pensionat cu 350 de lei?!
– Nu, bre, zic, în timp ce scot ultima şarjă de fum gros. În viaţă!

Pui Dorohoi

Eu cred că sintagma „ca la mama acasă” este supraevaluată, pentru că „la mama acasă” ar fi nimic fără „la mama lu’ mama acasă”. Consider că sunteţi oameni cu capul pe umeri şi nu aveţi cumva impresia că mamele voastre au învăţat să gătească de la Dan Chisu, ci de la mamele lor, pe vremea când Jamie Oliver gătea doar puţă, asezonată cu nisip sau, mă rog, cu gazon englezesc.

Pentru mine, nu există vizită la ţară fără răsfăţ culinar desăvârşit! Întotdeauna din ingrediente naturale, bio, mâncare  sănătoasă, reţete preparate în mod tradiţional şi desăvârşite de timp şi de mâini pricepute.

Mai nou am observat că şi comercianţii au început să „fure” din secretele artei nutriţiei din mediul sănătos oferit de bogăţiile de la ţară. Nimic rău în asta, măcar să facem un obicei astfel şi să scăpam uşor, uşor de făcături executate din resturi precum toba, drobul sau caltaboşul.

 

Ceea ce mă deranjează însă la întreprinzătorii care mi-au dat acest fluturaş este faptul că nu specifică exact ce reţetă au adoptat, ca să ştiu dacă vreau să comand sau nu platoul ţărănesc cu pui Shanghai, pentru că e mare diferenţă în ceea ce priveşte modul de preparare.
De exemplu, puiul Shanghai preparat în Moldova, în Shanghaiul de Botoşani, este mult mai gustos şi mai rumenit decât cel preparat la Shanghai Dâmboviţa, acesta din urmă fiind  mai mic şi cu zeamă, nu prea săţios şi având dezavantajul că te şi balonează. La fel ca la mucenici!

Câteva obiecte din bucătărie pe cale de dispariţie

Făcăleţul

 Sau sucitorul. Sau merdeneaua, sau mămăligarul. Sau mestecăul, dacă sunteţi din Vaslui.

Acest obiect devenit complet inutil în epoca fornetti nu mai poate fi folosit nici măcar pentru cel de-al doilea scop –  şi anume cel de armă semi-automată de uzitat împotriva nemernicilor de bărbaţi, deoarece femeile moderne nu mai recurg la astfel de metode primitive atunci când te prind că ai făcut ceva nasol. Au dezvoltat între timp alte tactici cu care să te facă să fi iertat, cu multă bunăvoinţă şi cu frumosul, ca de exemplu:

 –           Iubi, îmi dai şi mie cardul tău gold până mă plictisesc eu de el?

 În consecinţă, dragilor, învârtitorul mai sus menţionat s-ar putea să fi rămas util doar în cazul în care vă place să adunaţi praf.

 Maşină de tocat  mecanică

 Ca să tocaţi ce?! Nu, pe bune. De ce aţi mai ocupa locul în bucătărie cu un lucru atât de inutil? Vreţi să vă faceţi unghiile să arate ca şi cum ar fi fost prinse la maşina de tocat? Acum există carmin, ojă şi oameni pe care îi puteţi plăti să va satisfacă orice fel de apucătură fetişistă.

 Aşadar, declar şi acest obiect de inventar pur şi simplu perimat.

 Oala din aluminiu cu perete dublu, pentru fierberea laptelui

 O mână sus cine mai are vacă sau capră sau oaie în bătătură!

 Personal, în afară de un cal la parterul unui bloc din Rahova (care să presupunem că era o iapă) nu am mai văzut prin preajmă  jivină ce s-ar putea preta la muls (lăsaţi, va rog, misoginismele, acum nu e momentul).

 Păi şi atunci de ce să mai ţineţi oala aia, care ocupă atâta spaţiu preţios în bucătăriile noastre de apartament?

 Ei, dacă mă întrebaţi pe mine, eu am totuşi o oală de back-up pentru operaţia asta, din teflon.

 Ce să zic, noroc cu UHT-ul. Bine, ăla nu e lapte, dar nu le poţi avea pe toate!

 Ca urmare, proba numărul 3 este căzută în desuetudine, ca un motor pe aburi.

 Râşniţa electrică

 Când eram mic îmi plăcea când râşnea tata piper cu ea. Ca să mă amuz, îi distrăgeam atenţia, ca să uite s-o spele şi o puneam la loc. După asta mă distrăm urmărindu-l cum şi-o fură de la mama, pe motiv că a făcut cafeaua iute.

 Revenind, voi chiar aveţi de gând să mai cumpăraţi vreodată cafea boabe? Dar ce, sunteţi neam de arabi, sau sud-americani, sau, mă rog, trăiţi în vreo ţară d-asta cu tabieturi? Ce, nu va mai place zaţul uscat şi ambalat de la Jacobs?

 Serviciul de ceşti de cafea

 Ceşti? Pentru cafea? Eu nu ştiu cum să fac să pun mâna pe cea mai mare cană (momentan am una de juma’ de kil, sustrasă de la Starbucks) iar voi vreţi să mă serviţi cu cafea la ceaşcă?

 Vă zic eu, ceştile nu vor mai există curând în Universul  ăsta. Şi odată cu ele va dispărea şi gluma aia involuntară, făcută de vreo colegă furioasă: ” Băăă, care ţi-ai băgat botul în ceaşca mea?!?”

 Punem şi acest ansamblu de obiecte din paleolitic pe aceeaşi lista, a lucrurilor degeaba, şi le dăm la anticariat.

 Plita, cuptorul şi în principiu bucătăria cu totul

Haideţi să coalizam pentru o viaţă mai sigură. Am întâlnit – nu rar – oameni care nu ştiu să prăjească pâine, supunîndu-se astfel frecvent accidentelor casnice. Am cunoscut femei care aveau dificultăţi şi cu fierberea apei, la dracu! De ce să vă expuneţi pericolelor? Nu suntem destul de arşi, fripţi, copţi, muraţi de către orânduirea asta nouă?

 Avertisment: Pentru o viaţă sănătoasă, păstraţi totuşi hota dacă sunteţi fumător, nu de altceva, dar am auzit că fumatul pasiv e dat dracului!

Probleme de conduită

În primul rând o întrebare retorică: de ce fătucile care umblă pe stradă îmbrăcate în maiou intim sunt ok, însă eu dacă aş face gestul ăsta, ar fi naşpa? Ce au, dom’le ele şi eu nu? Ţâţe? Ok, ok, lucrez la asta! Să vedem după aia dacă mai aud comentarii!

În al doilea rând, o altă întrebare: de ce ar simţi cineva nevoia să meargă pe stradă îmbrăcat în trening, atât timp cât nu e nici la alergat şi nu e nici Chivu, oprit un pic din drumul spre antrenament, la colţ la butic, să-şi ia ţigări? Şi cum de nu i se sterpezesc dinţii instant atunci când pun pe ei imitaţia aia de echipament olimpic românesc, din plastic roşu, galben şi respectiv albastru?Adică atunci când îmbrăca TOATE culorile deodată! Singurul animal mândru că poartă culorile astea ar trebui să fie papagalul ara şi încă vreo câteva găini din specii înrudite.

În fine, o constatare: m-au îmbolnăvit despletitele în mijloacele de transport în comun!
Frecvent, de când calc prima treaptă a tramvaiului până ajung mai sus, înot efectiv prin păr. Aceste făpturi care au senzaţia că sunt sexoase cu părul până la cur şi fără nici o formă, dar mai grav – imprăştiat peste tot – mă fac să respir pe sub gulerul cămăşii de teamă să nu le inhalez acarienii şi mă obligă să mă gândesc serior să merg cu o foarfecă la mine.
Drăguţelor, nu ştiu ce standarde aveţi voi dar vă dau eu un pont: Ileana Cosânzeana e doar un basm, Maria Dragomiroiu e mult prea bătrână că să mai fie şi frumoasă iar Paula Seling a dat-o dracu’ de treabă şi s-a dus la coafor.
În fine, eu n-am nici o treabă că aţi ales să trăiţi după moda anilor ’70 (omienouăsuteşaptezecişiceva, adică secolul şi respectiv mileniul trecut!), dar atenţie: eu de-acum încolo atunci când vreau să mă ţin de bară, mă ţin de bară. Nu mă mai uit câte fire am făcut captive sub palmă şi abiiiiiiiia aştep să mişti un pic din cap, ca să-ţi văd reacţia. Iar când nu voi avea aer, îmi voi face loc cu brişca. Să fie clar, eu când vreau respir, respir!