Jurnal de casă nouă* – Episodul 1

În toamna anului trecut, eu şi cu doamna ne-am cumpărat un apartament prin vecinătate. Era musai să fie pe aproape şi ne-am hotărît într-un final la un loc’şor la trei blocuri distanţă de părinţii noştri, astfel încât viitorii bunici să nu îşi permită să se plictisească la bătrâneţe, când vom vrea şi noi probabil să scăpam câteva ore de plozi, ca să putem merge în club să ne destrăbălăm, ca orice om care ţine la tradiţii.

Blocul în care ne vom muta aduce uşor a sanatoriu, în primul rând din cauza faunei care îl populează: jur că am văzut nepoţei venind la bunici cu coşuleţul de merinde în blocul ăla. Asta nu ar fi ceva ieşit din comun dacă am putea trece peste faptul că nepoţii aia au puţin peste 50 de ani.

Noi am cumpărat de la un nene aflat la a doua tinereţe, dar care se încadra perfect în context, în sensul că avea 45 de ani, dar din cauza că îi era practic imposibil să se oprească un pic din machit, arăta de 66.
Tânărul lucra pentru Guvern! Bine, ăsta era doar un mod mai pretenţios de-al lui de a spune că era gardian la poliţia comunitară. Genul mârlan în uniforma statului, uniformă din care nu ieşea nici când adormea, în fiecare seară, pe canapeaua din sufragerie, mai mult mort decât treaz.
În ziua în care am încheiat tranzacţia, cretinul a apărut la bancă cu sacoşa de Cora, ca să-şi ia euroii. După ce a numărat dezamăgit teşcălăul care se prezentase, se pare, cu mult sub aşteptările lui, a sesizat că-s 400 euro în minus şi a început să acuze că l-am tras în piept. Boul nu ştia că banca o să-şi tragă parte. Aşa că molusca a trebuit să înghită şi să plătească pentru faptul că a ţinut neapărat să se vadă cu grămada de caşcaval direct în braţe. După ce s-a resemnat, şi-a îndesat monetarul în buzunar şi s-a dus să-şi ia probabil cele necesare, ca orice român cumpătat: probabil o plasmă de 100 de inci, un Logan şi de restu’ vodcă. Tind să cred că a investit cu cap, pentru că actualmente încă mă mai sună periodic, pe motiv că a mai făcut el nişte calcule din care rezultă că mai avem să-i dăm 45 de lei de la nu ştiu ce streaşină şi ceva ţevi schimbate de el.

Familia ăstuia mai era compusă şi din fiu-su, care era liber-profesionist! Bine, ăsta era doar un mod mai pretenţios de-al lui de a spune că taie frunză la câini. Spun asta pentru că indiferent de ora la care l-ai fi căutat, era negreşit acasă, pentru că avea treabă pe RedTube.
În acelaşi apartament mai trăiau un câine şi o bunică, dar despre ei nu pot să zic nimic pentru că nu aveau nici o vină, au fost doar victime colaterale ale nesăbuinţei celor de mai sus.

Aş dori a începe să vă povestesc despre cum e să te mănânce în cur să-ţi iei responsabilitatea unei proprietăţi şi ce obstacole ai de înfruntat în acest demers, dar despre asta, despre cum va scădea familia mea media de vârstă în blocul ăla cu cel puţin 20 de ani, despre ciudaţii vecini şi formele lor dubioase de orânduire, precum şi despre ghidul practic de supravieţuit printre otevişti la care lucrez in prezent, în episoadele următoare.

Cu bine.

*Mă rog, nouă pentru mine…

Explore posts in the same categories: Jurnal de casa noua

Etichete: casa noua, drumul taberei, Jurnal de casa noua, vecini

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.